Blog

Utilitatea studierii migrației românilor: o perspectivă sociologică

Sursa foto: Image by Gerd Altmann from Pixabay 

 

Societățile contemporane nu mai pot fi înțelese dacă nu luăm în considerare schimburile economice, culturale sau sociale datorate migrației internaționale. Bineînțeles, acestea reprezintă o trăsătură constantă a evoluției istorice, iar rolul lor în structurarea societăților este recunoscut de mult în sfera științelor sociale. Totuși, perioada contemporană înregistrează evoluții inedite și transformări majore în termeni de mobilitate și migrație internațională. Pentru România acest proces a fost marcat de cel puțin două evenimente majore: deschiderea granițelor după căderea regimului comunist și aderarea României la Uniunea Europeană (UE). Ambele au contribuit la creșterea fără precedent a numărului de cetățeni români care călătoresc sau trăiesc în străinătate pentru scopuri turistice, profesionale, educaționale etc. În prezent, statisticile oficiale de la nivelul UE arată că peste 3,5 milioane cetățeni români au rezidența în alte state europene și mulți alții sunt implicați în forme de migrație circulară sau sezonieră. Cu toate acestea, există mult prea puține cunoștințe rezultate din studierea sistematică și adecvată a acestei categorii importante din populația României și multe întrebări care trebuie să facă obiectul cercetării sociale a acestui fenomen. Propunem o privire sintetică a modului în care pot fi extrase beneficii din studiul migrației românilor și se pot atenua efectele negative pe care ratele actuale de emigrare le au asupra dezvoltării viitoare la nivel regional și național.

În primul rând, ar trebui să știm cine emigrează din România și care sunt principalele motivații. Există diferențe semnificative în funcție de vârstă, sex, educație, localitate de origine etc.? De fapt, intersectarea unor astfel de factori ne arată că realitatea socială este mult mai complexă decât suntem uneori înclinați să credem. Fiecare dintre noi avem în familie, în cercul de prieteni sau printre cunoștințe persoane care au emigrat, dar acest tip de cunoaștere ne oferă doar imagini incomplete asupra fenomenului și trebuie coroborat cu ceea ce arată cercetările din domeniu. De exemplu, de-al lungul ultimelor decenii costurile migrației au scăzut, iar aceasta a permis o creștere în diversitate a categoriilor de populație care emigrează. Chiar dacă emigrarea din România este predominant motivată de factori economici, există multe alte aspecte pe care persoanele își bazează decizia de a emigra (de exemplu, nemulțumirea față de modul în care funcționează unele instituții sau sisteme publice). În plus, faptul că migrația românească s-a format în jurul rețelelor sociale de emigrare (rude și prieteni plecați în străinătate în primele etape au ajutat ulterior alte persoane să emigreze și să se stabilească în străinătate) face să existe un important specific local și regional în alegerea destinațiilor pentru emigrare. De exemplu, în timp ce în Sibiu există o predilecție pentru emigrarea în Germania, în Moldova este preferată Italia, iar în Muntenia există multiple comunități de unde se pleacă în Spania. În acest sens, cercetarea migrației ar putea oferi informații relevante despre categoriile de populație care intenționează să emigreze și care sunt factorii care contribuie decisiv la intrarea pe o traiectorie de migrație.

În cel de-al doilea rând, este important să studiem ce fac migranții după stabilirea într-un alt stat. Cum își găsesc locuri de muncă și locuințe? Ce dificultăți întâmpină din punct de vedere social și cultural? Care este profilul celor care doresc să se stabilească definitiv în străinătate? etc. Adresate din perspectiva țării de origine, astfel de întrebări ar putea să fundamenteze politici de asistență și consiliere pentru emigranți pentru ca România să păstreze la nivel instituțional o relație cu cei care au plecat din țară. Cercetarea acestor teme ar avea o utilitate crescută pentru ca societatea românească să aibă așteptări realiste față de cei care au plecat. În lipsa cercetărilor, dezbaterea publică alunecă ușor spre extreme periculoase în care emigranții fie sunt prezentați a avea un rol mesianic (întoarcerea acestora ar fi o soluție panaceu), fie sunt etichetați cu diferiți termeni peiorativi (cu câțiva ani în urmă, un ministru a fost presat să demisioneze după o etichetă denigratoare folosită pentru migranții români). Dezvoltarea tehnologiei și a infrastructurii de transport permite astăzi migranților români să-și împartă viața între România și țările de destinație (prin vizite relativ frecvente, prin comunicarea cu cei rămăși în țară, prin investiții etc.), ceea ce creează premise pentru proiecte de revenire. Cercetarea ar permite identificarea factorilor pe care migranții își fundamentează deciziile de a rămâne în străinătate sau proiectele de revenire.

Cea de-a treia componentă a studiului migrației românilor pe care o propunem spre reflecție se leagă de migranții care se stabilesc în țară după un timp în străinătate. Perioadele petrecute în străinătate pot reprezenta mecanisme eficiente pentru acumularea de resurse economice, dobândirea de noi cunoștințe și dezvoltarea unor relații sociale transnaționale. În acest caz, ne putem întreba despre readaptarea migranților reveniți la societatea de origine, despre modul în care folosesc banii economisiți în străinătate (dacă e cazul) sau cum pot fi utilizate cunoștințele și abilitățile dobândite de aceste persoane. Cercetarea acestor dimensiuni ale migrației de revenire ar putea contribui la fundamentarea de politici care să permită dezvoltarea unor proiecte sustenabile de reintegrare la origine și să împiedice reintrarea acestor persoane pe o traiectorie de emigrare. Studii conduse în alte societăți arată că dintr-o bună reintegrare a migranților reveniți are de câștigat societatea în ansamblu și nu exclusiv persoana sau gospodăria care beneficiază de astfel de măsuri.

Complexitatea fenomenului migrației românilor necesită mult mai multă atenție decât primește în prezent, iar lipsa de cercetări sistematice face ca dezbaterea publică asupra tematicii să fie de multe ori superficială. Bineînțeles, la nivelul politicilor publice fără fundamentarea pe o cunoaștere științifică nu se poate asigura un cadru coerent și eficient care să diminueze ratele actuale de emigrare și efectele negative coroborate acestora.

 

Alin CROITORU

Citește mai mult

Povestea cișmelei sau despre rădăcinile sociale ale medicinei

Sursa foto:https://lookup.london/john-snow-water-pump/

 

În 1854, într-un cartier renumit al Londrei a izbucnit o epidemie de holeră, o boală gastrointestinală produsă de o bacterie. Nu era nici prima nici ultima astfel de epidemie în Londra, dar acest val din 1854 are o însemnătate istorică specială pentru că de el se leagă conștientizarea cauzelor sociale ale acestei boli. Dar mai întâi povestea…

John Snow era unul din medicii londonezi care trata pacienții cu holeră din vremea aceea și avea la vremea respectivă 41 de ani. El era sceptic în privința teoriei miasmelor care circula în epocă și care susținea că epidemia de holeră era produsă de un aer rău care se abătea uneori asupra orașelor, teorie larg îmbrățișată și utilizată ca explicație nu doar pentru această boală dar și pentru altele. De aceea a început să investigheze alte posibile cauze ale bolii, cu atât mai mult cu cât cabinetul său era amplasat în zona în care a izbucnit epidemia și o mulțime din cei infectați îi cereau ajutorul. El a încercat nu doar să își trateze pacienții, dar și să discute cu ei pentru a afla detalii despre alimentația lor, despre persoanele cu care au intrat în contact sau despre alte aspecte care erau sociale, dar cu toate acestea ar fi putut explica îmbolnăvirea.

Așa a ajuns să descopere că toți pacienții lui aveau ceva în comun: toți se aprovizionaseră cu apă de la o cișmea anume din cartier. A realizat chiar și o hartă a cartierului respectiv care arăta că pe o anumită arie aflată în jurul cișmelei respective numărul cazurilor de holeră era foarte ridicat. S-a adresat autorităților locale care au îndepărtat robinetul cișmelei respective, astfel încât ea a devenit inutilizabilă temporar și acest lucru a dus la stoparea valului de holeră. Investigații ulterioare au arătat că fântâna din care se alimenta cișmeaua respectivă se afla foarte aproape de un bazin improvizat de colectare a dejecțiilor din gospodării și că existase o contaminare între cele două.

În urma acestei experiențe Snow a scris o carte (care există și astăzi) în care a prezentat explicațiile sale privind epidemia, dar acestea nu au fost acceptate imediat. La vremea respectivă rolul germenilor în transmiterea bolilor nu era cunoscut încă, așa încât medicii vremii au considerat că explicațiile lui reprezintă doar coincidențe și nu o cauză reală a bolii. Abia după 30 de ani alte descoperiri medicale (de exemplu faptul că Robert Koch a reușit să izoleze și să pună în evidență bacteria care producea boala) au confirmat teoria lui Snow și i-au dat credit acestuia. Din păcate, el a murit la vârsta de 45 de ani și nu a știut ce impact au avut investigațiile sale.¹ Medicina modernă îl consideră însă pe Snow ca un pionier al sănătății publice și epidemiologiei, iar sociologia îi este recunoscătoare pentru că a fost unul dintre primii medici care au arătat că bolile au uneori, de foarte multe ori, și cauze sociale. Iar cișmeaua respectivă există și astăzi în Londra și este un reper pentru toți cei care vor să înțeleagă că noi toți avem o contribuție și în transmiterea dar și în stoparea bolilor.

Multe din bolile care există astăzi sunt transmise de germeni, adică de bacterii sau virusuri care sunt studiați de medicină. Dar pentru a explica circulația acestor germeni este nevoie să facem referire la factori sociali cum ar fi: obiceiuri de consum, calitatea surselor de apă și hrană, tipuri de relaționare și interacțiune, călătorii și migrații, obiceiuri de igienă sau politici sociale. Sănătatea și boala sunt în aceeași măsură fenomene sociale, nu doar medicale. De aceea, nu este întâmplător faptul că putem înțelege mai profund societatea uitându-ne inclusiv la cum sunt înțelese și explicate sănătatea și boala și la practicile medicale care există într-o epocă anume sau un spațiu geografic specific.

Ne putem referi la pandemii, la cancer, la trendul alimentației organice, la fertilizarea in vitro sau la terapia cu celule stem. Toate aparțin domeniului medical, dar încercarea de a explica sociologic aceste fenomene poate fi o aventură fascinantă.

 

Sursă bibliografică:

1. Vinten-Johansen P, Brody H, Paneth N, Rachman S, Rip M, Zuck D. Cholera, Chloroform, and the Science of Medicine: A Life of John Snow. Oxford University Press; 2003.

 

Adela POPA

Citește mai mult

Copilul și copilăria în epoca medievală

Children’s Games, pictură în ulei, realizată de Pieter BRUEGEL tatăl,

Lucrare expusă la Muzeul de Istoria Artei, Viena

Sursa foto: https://www.wga.hu/frames-e.html?/html/b/bruegel/pieter_e/02/index.html

 

Viziunea asupra copilului și copilăriei nu a fost unitară. La fel ca sănătatea și boala sau comportamentul delincvent, copilăria este o construcție a fiecărei societăți. Aceasta semnifică faptul că, factori precum timpul, spațiul geografic, accesul la tehnologie, cultura, religia influențează expectanțele, atitudinile și comportamentele în raport cu copilul și copilăria. Cel care a încetățenit teza copilăriei ca și construcție socială este P. Ariès, în 1960, odată cu publicarea lucrării L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime. Bazându-se pe analize iconografice, Ariès ([1962]1996) constata diferențe importante între copilăria modernă și cea medievală care nu a fost tocmai una „blândă”, plină de inocență și basm pentru copii. Dimpotrivă! Odată ce forța fizică le permitea, în general de la 7 ani în sus, copiii primeau sarcini similare cu ale adulților. Faptul că luau parte la tumultul vieții de zi cu zi, cu bune și rele, că jocurile lor erau, în mare măsură, cele jucate și de adulți și hainele lor similare cu ale acestora, ar putea indica lipsa unei culturi a copilăriei. Nici cei mai mici nu beneficiau de o atenție specială din partea adulților. Aceștia, incapabili să muncească, aparțineau comunității. Numeroși în cadrul unei familii, ei erau vizibili în spațiul public, fără a forma însă un grup distinct, cu nevoi specifice și fără ca cineva să se preocupe în mod expres de ei (Qvortrup, 2005). Adeseori în grija fraților mai mari, a vârstnicilor care nu mai puteau munci sau a vecinătății, copiii mici erau lipsiți de legături emoționale strânse cu părinții. Aceasta nu înseamnă neapărat că adulții nu manifestau afecțiune față de copii, deși cruzimea cu care erau tratați în acele vremuri – fiind bine-cunoscute practicile de abandon, de infanticid, abuz și neglijare soldate adeseori cu decesul copiilor – pune sub semnul întrebării afecțiunea. În ceea ce privește educația, lucrurile au stat diferit în funcție de starea economică și apartenența la clasa socială a familiei. Copiii familiilor din elita societății, primeau educație, fie acasă, fie în școală, fiind pregătiți spre a munci în serviciile religioase, militare și mai târziu birocratice. Totuși numărul acestora era redus. Majoritatea copiilor erau ținuți acasă și pregătiți pentru a prelua treptat responsabilități specifice adulților. Copiii urmau astfel căi similare cu ale părinților în privința ocupației (Heywood, 2001). În familiile care nu-și permiteau să crească copiii, aceștia erau adeseori trimiși, după vârsta de 7 ani, spre a-și face ucenicia în alte case, unde munca lor era mai profitabilă, alții erau vânduți sau oferiți ca și garanție pentru diferite împrumuturi (Ferraro, 2013). Aparenta lipsă de preocupare a adulților față de copii și față de perioada copilăriei și de conștientizare a naturii particulare a acestora, îl face pe Ariès să concluzioneze că, în epoca medievală conceptul de copilărie nu a existat.

Archard ([1993]2004) critică această concluzie susținând că, Ariès a interpretat trecutul în lumina atitudinilor, a asumpțiilor și a preocupărilor contemporane lui. În fapt, nu este vorba despre absența conceptului de copilărie, ci despre o altă perspectivă asupra acestui concept, una conformă situației socio-economice și culturale din acele vremuri. Invaziile, foametea, sărăcia și mortalitate infantilă ridicată, sunt doar câteva dintre cauzele care justifică interesul limitat al adulților în general, și al iconografilor și al scriitorilor, în mod particular, de a portretiza copilul în această perioadă. Copilul era important doar din perspectiva adultului în devenire. Astfel copilăria se pierdea progresiv în etapa de vârsta adultă, fără ca adulții să manifeste vreo preocupare specială pentru ea. De altfel, locuind în comunități restrânse, în care vecinii trăiau experiențe de viață similare, e greu de crezut că se nășteau dezbateri despre copil și copilărie și despre modul în care aceștia ar trebui tratați (Heywood, 2001).

Pentru a afla care a fost viziunea asupra copilul și a copilăria în alte perioade de timp, vă invit să lecturați întregul capitol: Copilul și copilăria din perspectiva schimbărilor sociale (autor: A. Bejenaru), din lucrarea Este România altfel? Societatea și sociologia… încotro? (editori: B. Voicu, H.M. Rusu, A.E. Popa).

Anca BEJENARU

Citește mai mult

Schimbările climatice și migrația sau de ce e important să avem o perspectivă critică?

Sursa foto:

Sursă: de Haas, Hein, Mark J. Miller, and Stephen Castles. The Age of Migration: International Population Movements in the Modern World. Red Globe Press, 2020. Harvard 

Avem la dispoziție numeroase dovezi care demonstrează că oamenii au avut un impact puternic asupra mediului înconjurător încă din timpuri preistorice. De exemplu, există un consens larg printre cercetători în ceea ce privește dispariția unei părți importante a florei și faunei cauzată de homo sapiens atunci când aceștia au ajuns pentru prima dată pe continentele Americane, în Australia, Oceania și Polinezia, dar și numeroase alte zone unde aceștia au migrat de-a lungul timpului. Dar alterarea mediului înconjurător de către oameni poate avea efecte dincolo de ‘simpla’ dispariție a unor specii de plante și animale. Un exemplu remarcabil în acest sens este oferit de insula Rapa Nui (cunoscută și ca Insula Paștelui) unde exploatarea irațională a pădurilor de pe insulă pentru lemn a dus în timp la colapsul unei civilizații înfloritoare care a dat lumii celebrele statui de piatră.

Impactul pe care îl au astăzi oamenii asupra mediului este mult mai puternic decât cel de acum câteva mii de ani și se manifestă prin degradarea accentuată a mediului înconjurător care pe termen lung poate contribui la creșterea temperaturilor sau secetă prelungită, inundații, creșterea nivelului mării, deșertificare, salinizare, fenomene meteo extreme șamd. Astfel, un număr tot mai mare de oameni sunt direct afectați de schimbările climatice iar diverse studii estimează că sunt câteva sute de milioane de persoane care locuiesc astăzi în zone cu risc ridicat.

În acest context, în ultimii ani a devenit tot mai populară ideea cum că schimbările climatice pot duce o la o migrație în masă a persoanelor care locuiesc în zonele de risc. O serie de studii și inițiative au încercat să demonstreze că în următorii ani, zeci sau chiar sute de milioane de persoane pot deveni migranți și refugiați climatici. Așa cum arată din ce în ce mai multe cercetări, aceste estimări au la bază o serie de asumpții care sunt greu de susținut pe baza evidențelor empirice și a cercetărilor existente.

Astfel, unul dintre cel mai des invocate argumente este că persoanele care locuiesc în zonele care sunt afectate de schimbările climatice cel mai probabil vor deveni ’migranți climatici’, fie că vorbim de migrație internă sau externă, sau chiar  ‘refugiați climatici’. Această asumpție nu este susținută de cercetările din domeniul migrației care arată că în astfel de situații cea mai mare parte a populației preferă să rămână pe cât posibil în locul de origine iar acei indivizi care părăsesc localitatea de origine tind să migreze pe distanțe scurte, de unde își propun să se întoarcă acasă în cel mai scurt timp posibil. 

Acest lucru este bine exemplificat de o serie de cercetări, printre care și cea privind efectele uraganul Katrina unde este explicat faptul că migrația pe distanțe mai mari presupune costuri pe care cei mai mulți indivizi nu și le permit dar și faptul că oamenii mai degrabă tind să dezvolte diverse mecanisme de adaptare la noile condiții de mediu decât să părăsească localitățile de origine.

În plus, chiar și atunci când are loc un exod al populației din zonele afectate de schimbările climatice, cercetările evidențiază că de cele mai multe ori acele deplasări ar fi avut loc oricum ca parte a unor fenomene mai ample precum migrația dinspre rural spre urban după cum este exemplificat și în cercetările despre efectele creșterii nivelului mării asupra migrației în Bangladesh.

În concluzie, schimbările climatice nu conduc în mod necesar la o migrație în masă a persoanelor din zonele afectate. Dacă un exod de populație totuși apare atunci acesta este mai degrabă pe distanțe și perioade scurte de timp și cel mai probabil ar fi apărut oricum datorită altor fenomene sociale. În ciuda acestor evidențe, stabilirea unei simple cauzalități directe între schimbări climatice și migrație este în continuare folosită pe scară largă de către guverne și organizații internaționale pentru care această narațiune le permite să promoveze propriile agende politice. De exemplu, deșertificarea este adesea invocată ca și o ’scuză’ de către instituțiile publice Marocane pentru diverse probleme sociale locale precum emigrarea iar numeroase organizații internaționale folosesc noțiunea de ’refugiat climatic’ pentru a atrage atenția publică asupra efectelor schimbărilor climatice și posibilelor impacte pe care aceste procese le pot avea. Este important să înțelegem că schimbările climatice actuale nu conduc in mod obligatoriu la valuri de imigranți. Conștientizarea acestui lucru ne poate ajuta să creăm politici locale care ar veni sa ajute în creșterea rezilienței climatice a acestor comunități. Mai mult, lipsa unei migrație în masă a persoanelor din zonele afectate nu presupune faptul că schimbările climatice nu afectează un număr mare de oameni, ci doar ca aceștia preferă să se adapteze sau să emigreze pe distanțe/termen scurt. Or acest lucru presupune că ar trebui să regândim modul în care tratăm problema, încurajând dezvoltarea unor politici de mediu locale cu susținere globală.

Prezentul text a fost publicat anterior în: https://infoclima.ro/2020/12/11/schimbarile-climatice-si-migratia-avem-un-numar-in-crestere-de-refugiati-climatici/?fbclid=IwAR2jc0sgcYSOgmyPL0nocMvfzbyLwTK-dpwcKq20VqL-FzDVKJ-TR2BG510

Anatolie COȘCIUG

Citește mai mult

IA între tangibil (patrimoniul cultural material) și intangibil (patrimoniul cultural imaterial). Misterioasa IE, în alb-negru, din Mărginimea Sibiului

În zilele noastre, se vorbește adesea despre ie. Dar ce definește cu adevărat acest termen? Este ia caracterizată doar de ceea ce este tangibil?

În primul rând, termenul de ie (scris și iie) este definit ca fiind bluza sau cămașa femeiască (căci bărbații nu poartă ie, ci cămașă/cămeșă) caracteristică portului național românesc. În al doilea rând, nu orice bluză cu motive românești este o ie. Ia este o parte dintr-un întreg, o parte dintr-o poveste, aceea a unui costum tradițional, confecționat într-un mod specific fiecărei zone etnografice (și chiar fiecărui sat), ale cărui elemente sunt îmbrăcate într-o ordine precisă, după un anumit ritual. 

În comunitatea tradițională, portul popular era perceput ca ceva ce ținea de intimitatea familiei (el era lăsat moștenire din generație în generație), portul definea persoana care îl crea. De aceea, în mod tradițional, iile nu se făceau ca să fie vândute, ci ca să fie purtate de cele care le coseau, ori ca să fie dăruite soacrei și nașei în ziua nunții. Astfel, fetele începeau devreme să coasă ii (la începutul adolescenței). Fiecare ie era unică – o adevărată piesă de haute couture. De-a lungul timpului, ia a fost o sursă de inspiraţie pentru pictori renumiţi, cum ar fi Henri Matisse sau Nicolae Grigorescu, dar şi pentru mari creatori de modă din lumea întreagă (Yves Saint Laurent, Emilio Pucci, Carolina Herrera, Tom Ford etc.).

Ce este specific pentru costumul popular din Mărginimea Sibiului? Cele două non-culori – alb și negru. Costumul nu a fost mereu lipsit de culori. Ele au dispărut din compoziția sa la sfârșit de secol XIX – început de secol XX, când Asociațiunea ASTRA din Sibiu și-a propus să creeze un costum național, ca o formă de afirmare a identității românești într-un spațiu multietnic și multicultural, precum cel transilvan. Membrii Asociației au luat, ca etalon, frumosul costum de Săliște, din care au eliminat culorile – căci un astfel de costum ar fi fost mai ușor de adoptat de cât mai mulți români, nefiind prea scump.

Tangibilul

Dacă atingem o ie din Mărginimea Sibiului, constatăm că este confecționată din pânză albă de bumbac (în trecut, existau și ii de zi de lucru, din cânepă) și e împodobită la gât, piept și mâneci cu diferite cusături. Altița – cea mai cunoscută denumire de podoabă de pe iile românești și broderia cea mai de sus de pe mâneca iei – este prezentă și pe ia de Mărginime. Însă cele mai vizibile podoabe de pe ia din această zonă sunt cheițele (numite și ciocănele) – acele dungi verticale negre (uneori cusute și cu fir auriu) de pe mâneci (merg pe toată mâneca), dar și de pe piept. Pe mânecă, ele sunt „însoțite” și de alte linii de broderie, mai scurte, cum ar fi (cu diferite denumiri, de la sat la sat): podoghele, bănicei. La capăt de mânecă, apar „modelele pe crețe” și hierăstăul sau colțișorii (un fel de dantelă) cu care se termină mâneca. Cheițele care apar pe pieptul iei arată bogăția femeii – acest lucru începând doar cu a doua jumătate a secolului XX, căci, înainte, se spunea că sunt „indecente”. În timp, ele au fost totuşi adoptate, considerându-se că avuția femeii este direct proporţională cu numărul de cheiţe de pe pieptul iei. 

Adina Nanu, cel mai mare specialist român în istoria costumului, sugerează o ipoteză cum că aceste cheițe/dungi negre din costumul de Mărginimea Sibiului ar fi putut fi chiar o influență dintr-un costum la modă, în perioada Renașterii, în Occident – a se vedea autoportretul lui Albrecht Dürer (1471-1528, o mare personalitate din istoria artei), care reflectă idealul german al vremii. Dürer poartă un veșmânt în alb-negru, cu dungile bine puse în evidență, o astfel de modă putând ajunge și în Transilvania datorită sașilor care păstrau legătura cu Vestul.

Modul de percepere al mesajelor vizuale transmise de ie e foarte important. Spre exemplu, în Mărginimea Sibiului, ia fetelor necăsătorite se încheie în partea din față. De îndată ce fata se căsătorește, ia se încheie în partea stângă, căci, la gâtul iei, în față, apare un fel de colier colorat (pata de culoare a iei), numit ciupag (partea din spate poartă numele de beată).

Intangibilul

Când o femeie din Mărginime se „îmbracă românește”, începe cu ia. Ordinea în care sunt luate elementele costumului tradițional e foarte importantă. Aceasta, dar și modul de confecționare al iei, comunicarea ei non-verbală, denumirile elementelor de broderie, modul în care ia era purtată la riturile de trecere (în special la nuntă și înmormântare) țin de patrimoniul imaterial. 

Broderiile iei reflectă: lumea înconjurătoare, natura şi viaţa, tradiţiile locale, contactul cu alte regiuni etnografice sau etnii, concepţia creatoarei asupra locului său în lume, starea materială, idealul ei de frumusețe, modul în care lumea exterioară se reflectă în conştiinţa ei.

Toate sunt făcute cu mâna şi cu sufletul, cu firescul și simplitatea omului de la sat, cu bucuriile, tristeţile, credinţa lui. Ia reflectă ceva din principiile şi valorile oamenilor locului. Toate acestea pot fi citite pe ie. Ca şi denumiri de modele de broderie din Mărginimea Sibiului, amintim: ochişorii, bumbuleţii, trifoiacii, măgheranu, ceasu, crucea, prescurile, păienjenu, ochii şarpelui, steluţele.

Iile de toată ziua, cele din vremea postului și cele ale femeilor în vârstă sau văduve erau cele mai simple. Cele ale fetelor tinere, dar mai ales ale fetelor proaspăt căsătorite erau mai bogat ornamentate. De altfel, la Gura Râului (jud. Sibiu), la o săptămână după nuntă, când mireasa mergea la biserică îmbrăcată în costumul de femeie măritată, lumea îi ura astfel: Cinstit să-ți fie portu’!.

Ia de dumineca era și ia de îngropăciune. Era ca o armură spirituală. Broderia de pe ie conține semnele apotropaice (de protecție). Se credea că, la sărbători, cerurile se deschid și duhuri bune și rele circulă în lume, de aceea era bine să fie protejați. Iar când aveau să moară, oamenii din Mărginime credeau că, în lumea de dincolo, după costum aveau să-i recunoască pe cei din satul lor. În cazul costumului din Mărginime, majoritatea modelelor brodate pe ii sunt făcute din „muscuţe” sau cruciuliţe, ce ne amintesc de crucea Sfântului Andrei, ocrotitorul României. În plus, ritualul îmbrăcării costumului începea cu semnul crucii sau cu o rugăciune. Tot la Gura Râului, se obișnuia ca oamenii să se îmbrace românește când mergeau la vreo înmormântare, spunând: Prin costum, îi dai onoare mortului.

De ce e important să știm aceste lucruri?

 La fel cum avem o moștenire biologică datorită codului nostru genetic, avem și una spirituală. Prin urmare, este foarte important să aflăm cât mai multe și despre moștenirea spirituală, să ne cunoaștem rădăcinile, pentru a ști cine suntem de fapt. Căci și sufletește semănăm cu înaintașii noștri.

Ce e bine să știți dacă aveți o ie? Modul în care se poartă, ce vechime are, de la cine o moşteniți, din ce material e făcută, ce modele de broderii are, ce comunică ele, poveşti legate de ie, cum se îngrijește. Sunt aspecte tangibile și intangibile.

Patrimoniu înseamnă moștenire și se împarte în două categorii: patrimoniu natural (parcuri naturale, rezervații, etc.) și cultural. Cel cultural cuprinde patrimoniul cultural material (tangibil, care poate fi mobil sau imobil) și patrimoniul cultural imaterial (intangibil).

Patrimoniul cultural material poate fi mobil (format din obiecte cu valoare istorică, cum ar fi tablouri, icoane, sculpturi, cărți, țesături, costume populare etc.) și imobil (clădiri cu valoare istorică, așezări vechi, situri arheologice etc.). Patrimoniul cultural imaterial este moștenirea culturală reprezentată de tradiții, ritualuri, evenimente, cunoștințe și practici, meșteșuguri, dansuri, cântece, legende etc. Doar că, atunci când dorim să clasificăm anumite elemente culturale, realizăm că ele se află la limita dintre patrimoniul imaterial și cel imaterial. De pildă, ia, care, deși este un element de patrimoniul cultural material mobil, ne duce și în sfera patrimoniului imaterial, prin meșteșugul realizării ei, prin limbajul și terminologia folosite pentru a o descrie etc.

Așa se explică faptul că, „Arta cămăşii cu altiţă – IA, element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” va fi propusă, anul viitor, spre a fi inclusă în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO. Astfel, ia va fi și mai mult protejată și promovată.

În aceste vremuri delicate, de pandemie, patrimoniul imaterial – extrem de fragil – este în pericol. Cheia salvării lui este transmiterea. De aceea, să învățăm de la înaintași ca să predăm generațiilor care vor veni prețioasa noastră moștenirea culturală.

 

Maria ȘPAN

Citește mai mult

Am fost student ERASMUS

Student fiind al Universității Lucian Blaga, la Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestanta am avut șansa de a fi și student Erasmus în trei tări diferite (Polonia, Ungaria, Portugalia), la patru universități (Universitatea Jagiellonă din Cracovia, Universitatea din Pécs, Universitatea din Évora și Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta). Mobilitățile Erasmus + Study au fost cele mai frumoase experiențe trăite în timpul studenției. Și nu au fost puține!

Prima dintre mobilitățile Erasmus a fost la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, Polonia, Facultatea de Istorie. Universitatea Jagiellonă, înfiinţată în anul 1364 de regele Cazimir al III-lea la Poloniei, a dat Europei timp de secole erudiți și învățați care au marcat istoria unor științe fundamentale, dar și întreagă elită intelectuală poloneză. Facultatea de Istorie, este una dintre cele 15 facultăți din cadrul Universitatii Jagiellone și locul ideal de studiu pentru cei cu adevărat pasionați de culturi vechi, artă, protejarea patrimoniului și, în general, de istorie. Facultatea de Istorie oferă programe de studiu în domenii precum: arheologia, etnologia, antropologia culturală, istorie, istoria artei, studii iudaice, muzicologie, protejarea patrimoniului. Facultatea de Istorie este compusă din 6 institute ce corespund domeniilor majore de studiu. Institutul de Arheologie din Cracovia este cel mai vechi din Polonia și activează din anul 1863. Din anul 1971, Institutul de Arheologie este adăpostit de fostul colegiu medieval – Collegium Minus, al doilea cel mai vechi edificiu din cartierul latin al Cracoviei dupa Collegium Maius în care, la anul 1459, funcționa Institutul de Astronomie. Institutul de istorie este adăpostit de cladirea Witkowski Collegium, așezată foarte aproape de orașul vechi al Cracoviei și la scurtă distanță de Castelul Wawel – reședința regilor Poloniei. În prezent Institutul de Istorie este cel mai mare institut din cadrul Facultății de Istorie și unul din cele mai mari din cadrul Universității Jagiellone, cu peste 1.000 de studenți.  Domeniile de studiu și cercetare ale Institutului de Istorie acoperă toate erele istorice, de la antichitate la timpurile moderne, dar în principal sunt focusate pe istoria Poloniei, istoria Europei de Est și Centrale, istoria Balcanilor și istoria zonei mediteraneene. 

Inima culturală a Poloniei, Cracovia, a adunat în lungă sa istorie regală adevărate comori de arhitectură şi artă în palatele regale şi aristocratice, în marile biserici, catedrale şi sinagogi. Seară de seară, aceste minunate bijuterii de arhitectura găzduiesc concerte. Cartierul evreiesc, ce adăpostește cea mai mare aglomerare de sinagogi din Europa, respiră încă aerul trecutului prin clădirile vechi care, la parter, găzduiau pe vremuri magazinele negustorilor evrei. Orașul vechi al Cracoviei, cartierul evreiesc, ghetoul și fabrica lui Shchindler, castelul și catedrala Wawel, dar și imprejurimile Cracoviei, precum Auschwitz-Birkenau, mina de sare de la Wieliczka, vor rămane, cu siguranță, nu numai în mintea mea, ci și în inima mea.

Cea de-a doua mobilitate Erasmus am desfașurat-o la Universitatea din Pécs, cea mai veche universitate din Ungaria, a treia ca vechime din Europa Centrală și una dintre cele mai vechi din lume, înființată în anul 1367 de Loius I al Ungariei. Universitatea a dat Europei timp de secole erudiți și învățați care au marcat istoria unor științe fundamentale, dar și bună parte din elita intelectuală maghiară: pictorul Victor Vasarely, fostul președinte al Ungariei, Laszlo Solyom. Drept recunoaștere a unor merite deosebite pe tărâmul științei sau artei, printre cei ce poartă titlul de doctor Honoris Causa la universitatea din Pécs sunt: contele maghiar Albert Apponyi, istoricul roman Mihai Răzvan Ungureanu, dar și tenorul spaniol Placido Domingo. Facultatea de Științe Umane oferă programe de studiu în domenii precum: psihologie, sociologie, relații internaționale, istorie, studii americane, arte vizuale și film. Institutul de Științe Istorice este compus din 6 departamente: Departamentul de istorie medievală și istorie modernă timpurie; Departamentul de istorie contemporană; Departamentul de istoria filosofiei; Departamentul de estetică; Departamentul de arheologie; Departamentul de film și știința artei.

Pécs este unul dintre cele mai mari orașe ale Ungariei, și reședința județului Baranya, situat în sud-vestul țării. Era cunoscut în trecut sub numele său german, Fünfkirchen. În vremurile romane se chema Sopianae.  În anul 2010 orașul Pécs a fost capitală europeană a culturii, împreună cu orașele Istanbul din Turcia, și Essen din Germania. Mormintele romane decorate cu opere de artă și scene aparținând perioadei cuprinse între secolele II-IV și mausoleul creștin datând din secolul IV, care conține numeroase fresce ale creștinismului din acea perioadă, precum și sarcofage din marmură din anul 2000 au intrat pe lista patrimoniului cultural UNESCO. Perioada otomană a orașului Pécs este astăzi reprezentată de moscheea Pasha Gazi Kassim aflată în centrul orașului și moscheea Yakovali Hassan. În școala evreiască de la Pécs, construită în stil romantic în anul 1869 astazi funcționează sinagoga pe a carei fațadă sunt încrustate versete biblice, precum și tăblițele lui Moise sub forma celor zece porunci. Catedrala din Pécs ridicată în sec. XI impresionează prin sculpturile uriașe ale celor doisprezece apostoli. În gradina din fața catedralei deseori se aud acordurile muzicale ale filarmonicii Panonia, care beneficiază azi de sala cu cea mai bună acustică din Ungaria, sala Kodaly. Palatul episcolal din Pécs datează din sec. XV și adăpostește și astazi birourile administrative ale episcopiei. Monumente precum mormântul lui Idris Baba, mausoleul familiei Szolnay, muzeele precum, muzeul maghiar de istorie naturală, muzeul de arheologie Ianus Pannonius, muzeul Victor Vasarely, dar și Teatrul Național, Teatrul Croat din Pécs, Centrul Cultural Kodaly care adapostește Filarmonica Panonia sunt tot atatea locuri care merită văzute.

Cea de-a treia mobilitate Erasmus am desfașurat-o la Universitatea din Evora, Portugalia. Colegio do Espirito Santo, adică Universitatea din Évora, instituţie de mare tradiţie, este a doua ca vechime din Portugalia (după cea din Coimbra), fiind înfiinţată în anul 1559 de cardinalul Infante Dom Henrique, viitorul rege portughez, şi administrată de calugări iezuiţi. Aici am urmat cursuri în special de arheologie: metode și tehnici de redare a siturilor arheologice pentru studii de impact, metode și tehnici de excavare arheologică, tehnici digitale pentru modelare și vizualizare informații arheologice, cultură megalitică. Cursurile au avut o tentă practică mai pronunțată, astfel că am aplicat teoria în practică pe situl arheologic de la Brotas sau în laboratorul de determinari Hercules.

Cu o istorie bogată şi foarte vie, Évora păstrează în bună parte vechile clădiri, aşa încât chiar şi cea mai scurtă plimbare pe străzile pavate, cu contururi uneori circulare surprinzătoare, îti oferă şansa de a trece rapid în revistă stiluri arhitectonice diverse, de la romanic şi gotic la renascentist, manuelin, neoclasic, manierist şi baroc, motiv pentru care centrul său este inclus din 1986 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ceea ce m-a frapat au fost marea densitate de construcţii monumentale şi aerul aristocratic elegant pe care îl are oraşul.

Ultima mobilitate Erasmus am petrecut-o la Universitate Eötvös Loránd din Budapesta, Ungaria, cunoscută pentru cei 5 absolvenți ai ei laureați ai premiului Nobel. La Facultatea de Științe Umaniste am urmat cursuri de istorie modernă și contemporană, dar și cursuri de istorie socială și microistorie.

Budapesta este un loc minunat de studiu. Nu numai pentru că este în același timp un loc prietenos, dar și un oraș foarte activ, în care niciodată nu te plictisesti. Budapesta este un oraş european desăvârşit. An de an, Budapesta oferă rezidenţă nu numai locuitorilor veniţi din alte colțuri şi oraşe ale Ungariei, dar şi multor străini din Europa şi din restul lumii. De-a lungul istoriei, fiecare epocă şi-a lăsat amprenta şi semnele, dând naștere oraşului pe care astăzi îl admiram cu toţii, cu locurile şi clădirile lui impozante. Pe malul drept al fluviului, Buda își înalță colinele încărcate de farmecul unei istorii milenare, iar pe malul stâng, Pesta se arată, cu bulevarde largi, marginite de clădiri impunătoare și fremătând de viața agitată a metropolei. Pe sub podurile Budapestei, vaporașele de croazieră alunecă ușor pe Dunăre.

Cele patru mobilități Erasmus + Study mi-au oferit oportunitatea de a interacționa cu profesori și studenți ce proveneau din culturi diferite. Am schimbat idei și opinii, am combătut și  argumentat, am gustat spiritul liber al vechilor universități europene. Am legat prietenii. M-am bucurat să trăiesc și altundeva în lume pentru o perioadă mai mare de timp. Dar toate aceste locuri nu ar însemna nimic fără oamenii locului. Gata să-ți sară în ajutor, polonezii cracovieni, deși nu foarte veseli, chiar serioși, au un aer relaxat, au rabdare să le explici ce dorești și la fel de răbdători îți explică și se asigură că ai înțeles. Portughezii exuberanți și temperamentali, sunt gata oricând să intre în vorbă cu tine. Maghiarii, oameni cu caracter puternic, reci la exterior, fierbinți la interior, politicoși, rezervați, tăcuți, poate timizi, dar care îți pot deveni cei mai buni prieteni atunci când îi cunoști.

Și, mai mult, cele patru mobilitati Erasmus + Study, mi-au dat șansa unor călătorii prin alte țări europene, călătorii care m-au ajutat să pot înțelege lumea în care trăim, să accept și să învăț să mă bucur de diversitate și mai ales să devin “mai european”. Mi-am împlinit totodată dorința de a vedea urmele unor vechi civilizații, dar în special a celei romane. Am avut șansa să vizitez locuri despre care știam din cărți sau documentare: zidul lui Hadrian și fortul roman de la Vindolanda (Marea Britanie), fortul roman de la Saalburg (Germania), Stonehenge (Marea Britanie), situl megalitic de la Almendres și monumentul funerar megalithic de la Zambujeiro, așezarea romană de la Coimbriga (Portugalia), Merida vechea capitală a provinciei romane Lusitania, unde găsești cele mai impresionante urme ale lumii romane din Spania, amfiteatrul din Nîmes și apeductul roman de la Pont du Gard (Franța), colonia romană Augusta Raurica și fortul roman Vindonissa (Elvetia), dar și muzee precum Louvre, Pergamon, British Museum, muzeul de arheologie din Nijmegen (Olanda). Sunt doar o mică parte din locurile vizitate.

Sfântul Augustin spunea că „lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină“. Profită de ușa care ți se deschide, deoarece viața este plină de surprize!

 

Tudor UREA

Citește mai mult