Regiunea Transilvania-Banat este reprezentată discursiv ca „leagăn istoric” atât de locuitorii români cât și de etnicii germani (sași, șvabi, landleri etc.). Aici, bisericile fortificate dar chiar și casele obișnuite având arhitectură germanică – unele dintre acestea părăsite, în ruină, altele restaurate în ultimii ani, pentru a fi re-utilizate/ re-locuite ori redate circuitului turistic-muzeal –, joacă un dublu rol în procesul de construcție a identităților locale. Pe de o parte, ele stau mărturie vie a prezenței de secole a germanilor în aceste locuri și servesc drept simboluri cultural-istorice ale comunității atestate pentru prima oară în 1224. Pe de altă parte, odată cu trecerea timpului, ele au ajuns să fie investite cu semnificații identitare de către ceilalți localnici, români dar nu numai români, iar acest lucru, aparent curios, se produce ca o consecință a nevoii de apropriere simbolico-afectivă a spațiului locuit, natal sau nu neapărat.
În acest context, nu ne miră implicarea recentă, tot mai activă, a autohtonilor ne-germani ori a descendenților din familii germane emigrate din România în perioada comunismului (dar care nu au cunoscut povestea locurilor decât din ce li s-a istorisit acasă) în proiecte de restaurare și conservare a patrimoniului construit aparținând comunității germane din România. Sunt sate săsești cu un singur locuitor sas sau cu niciunul (precum în binecunoscutul deja Lindenfeld, grație filmului cu același titlu) dar în care comunitatea locală continuă să se auto-reprezinte și să se prezinte celorlalți ca fiind moștenitoarea de drept a valorilor și tradițiilor săsești.
Influența interetnicității asupra normelor culturale, obiceiurilor, tradițiilor și miturilor, artei populare și artei savante, mentalităților și memoriei comune, artei și modului de reprezentare a frumosului dar și a utilului constituie o evidență pentru cercetătorii interesați în a înțelege modul în care germanitatea s-a transmis și supraviețuiește astăzi, în Transilvania-Banat. Dincolo de acțiunea operatorilor culturali ori a elitelor politice vizând prezervarea moștenirii germane, importante strategii individuale și colective de construire/ re-construire de referințe și repere simbolico-identitare sunt utilizate pentru salvarea memoriei locale, adică a memoriei experienței trăite în comunitățile româno-germane. Așa cum rezultă din analizele interviurilor documentare realizate în aceste comunități, în narațiunile lor, localnicii continuă să se raporteze identitar la Celălalt, la germanul de altădată, și la cultura germană iar această raportare are loc chiar și în absența contactelor directe.
Etnicitatea – în acest caz, germanitatea – ca schemă de interpretare se transmite aproape ritualic, de la o generație la alta, iar referințele la Celălalt – astăzi, absent sau foarte puțin vizibil – sunt uneori întărite, alteori pur și simplu înlocuite de referințele la efectele vizibile ale prezenței sale în aceste locuri: marile construcții urbane, casele și gospodăriile tipice, bisericile evanghelice fortificate etc. Dintre marile centre urbane construite, amintim: Bistrița (Bistritz), Brașov (Kronstadt), Mediaș (Mediasch), Reghin (Sächsisch Regen), Sebeș (Mühlbach), Sibiu (Hermannstadt), Sighișoara (Schässburg). Dintre bisericile fortificate săsești, șase au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO: Biertan (Birthälm), Câlnic (Kelling), Prejmer (Tartlau), Saschiz (Keisd), Valea Viilor (Wurmloch), Viscri (Deutschweisskirch). În satele săsești, bisericile fortificate joacă un rol esențial în configurarea miturilor originii și formării comunităților locale, chiar și a celor de limbă română.
Identificarea și evidențierea contribuției propriilor strămoși la amplasarea și/ sau ridicarea acestor lăcașuri de cult centrale în viața comunității se înscriu printre strategiile utilizate în competiția memoriilor locale dar și în crearea unui imaginar istoric comun, susținut prin demersuri care merg de la idealizare la cvasi-sacralizare.
Andreea ZAMFIRA
